Amprenta unei călătorii nedorite

– Ada, pregătește-ți bagajul!

– Mergem în vacanță, mamă?

– Nu mergem, mergi.

Auzind acestea am dat să spun ceva, dar mama m-a întrerupt.

– Vei merge într-o minivacanța la mătușa Susan, nu vreau să aud comentarii, fugi și te pregătește!

Nu am mai zis nimic, am fugit rapid în cameră să-mi fac bagajul. Ultimele obiecte puse au fost pozele împreună cu tata și…. căluțul meu Ivy…, pe care l-am pierdut în urmă cu două luni, și, de asemenea, colierul pe care tata mi l-a oferit înainte să plece pe lumea cealaltă.

Următoarea zi, dis-de-dimineață m-am trezit, m-am pregătit repede și am plecat cu mama la gara. Trenul a sosit.

– Mamă, ne vedem peste …..

– Da, da, ne vedem, hai, du-te!

Am urcat în tren, mama și-a scos batista, însă nu avea de ce să o folosească, lacrimi oricum nu avea, a scos-o doar să o țină în mână.

– Pa, mamă!

– Pa, draga mea!

Credeam că nu am auzit eu bine…, însă nu era așa, mama, mama mea mi-a spus ,,draga mea” .

Am ocupat un loc pe scaun, mă simțeam…. , de fapt nici eu nu știu cum mă simțeam.

Am pus mână pe colier și mi-am amintit ultimele cuvinte ale tatei: ,,Draga mea, ori de câte ori te vei simți singură sau tristă, nu uita că eu mereu voi fi alături de tine, eu împreună cu Ivy! Draga mea, ai grijă de tine și de mama ta… îmi pare rău! ”

Repetându-mi de trei ori aceste cuvinte… m-am simțit mai bine. TATA, el m-a făcut să mă simt mult mai bine.

După un drum lung, în sfârșit am ajuns în orașul Maylä, am coborât din tren și am zărit-o pe mătușa.

– Oooo, Ada! M-a strâns în brațe puternic.

– Bună, mătușă! 

– Draga mea, haide să mergem ușor-ușor spre casă, cred că ești epuizată.

– Haide, mătușă!

Am ajuns în sfârșit la mătușa acasă, are o locuință modestă în zona rurală a orașului, cu o grădină mare, în care cultivă legume. Pe lângă asta face o plăcintă delicioasă.

– Haide, draga mea, poftește. Stai pe canapea.

– Bine, mătușă!

Fuge la bucătărie și se întoarce cu o farfurie plină de mâncare delicioasă!

– Mănâncă, nu accept refuzuri! Nu!

Așa ceva nu aveam cum să refuz. Am golit farfuria, iar apoi nici nu știu cum a trecut timpul că s-a făcut ora zece și un sfert.

Mătușa mereu îmi aduce zâmbetul pe buze, e calmă, înțelegătoare, grijulie și atentă. Mama… așa a fost și ea înainte ca tata să se stingă. Mătușa mă înțelegea perfect și ea a pățit asta, și ea, și tata. Bunica s-a stins și au rămas singuri; bunicul, el și-a dat ultima suflare înainte ca tata să se nască. Însă casa unde mă aflu este chiar casa unde a copilărit tata, doar mătușa a mai rămas, ea împreună cu unchiul care este plecat în străinătate.

– Haide să îți arăt camera ta!

Am intrat într-o încăpere nici prea mare, nici prea mică, ideală. Aveam un pat de două persoane, un birou și o bibliotecă.

– Ada, du-te și schimbă-te, eu pregătesc patul.

– Gata mătușa, am venit!

– Bine, dragă, noapte bună! M-a sărutat pe frunte.

– Noapte bună!

Așa au trecut zilele, săptămânile și lunile, de mama nu am mai auzit nimic. Tot ce am auzit a fost că deja și-a luat două servicii și muncește din greu. Îi este foarte greu să se mai întrețină.

Însă, după atât de mult timp, i-am uitat și glasul, doar ei, al tatei nu.

Nu îmi era dor de ea, pot spune că nu îmi doream să mă întorc la ea acasă. M-am atașat enorm de mult de mătușa, casa ei, animalele ei și de această viață la țară.

– Mătușăăăăăăăă! Heeeeiiiii!!!! Unde ești?

– Aici, draga mea, aici!!

– Mătușă, pot merge puțin să mă plimb? Te rog??!!

– Bine, te poți duce, dar ai grijă și îmbracă-te, e frig afară și nu vreau să răcești!

– Da, da, da.

Fericită, am pornit la o plimbare.

Tot plimbându-mă, țopăind și alergând, am auzit ceva. Acel ceva m-a făcut să mă opresc și să stau nemișcată. Apoi, din nou.

Era un nechezat, era un cal, se auzea!

Un cal negru și cu un semn în frunte alerga nestingherit.

,,Uaaauuu, visez?”  Mi-am zis în gândul meu. ,,Da, visez..“. Dar totul părea atât de clar și răspicat, încât nu știu ce reacție pot avea.

Am stat câteva minute pe loc, apoi mă aflam față în față cu animalul, m-am apropiat. ,,Te rog, haide la mine!“, îmi ziceam.

  – Nu îți fac nimic, haide la mine!

Mă așteptam să fugă, însă a reacționat extraordinar. A nechezat scurt și m-a lăsat să îl ating.

„Vreau sa te iau cu mine. Da, da, da vreau, vrei și tu?“, îmi ziceam în gândul meu.

Nu știu ce s-a întâmplat, dar dintr-o dată am simțit că cineva m-a ridicat și am ajuns pe cal. Nu știam ce să fac, am  zis că vreau să mergem la casa mătușii. Dar nu eram sigură.

Timpul a trecut și căluțul a primit numele de ,,Oban“.

În această perioadă s-au întâmplat o mulțime de evenimente care m-au marcat. Mama, mi-a propus să mă mut definitiv la mătușa. După două săptămâni de la acea veste, stăteam cu căluțul pe pajiște și reflectam.

– De ce mama a vrut să stau aici?

Însă nu regret, dorul față de mama nu exista, doar acel sentiment ciudat din ziua în care am plecat.

Acea călătorie cu trenul, obositoare și foarte lungă, m-a ajutat să devin alt om, mi-a oferit șansa unui nou început, o viață nouă alături de o altă familie. Alături de tata, alături de Susan, alături de Ivy și de Oban.

În ziua plecării, nu mi-am dorit altceva decât un nou început, să o regăsesc pe mama schimbată, însă asta nu s-a întâmplat.

Acea zi, acea călătorie mi-au marcat viața. Reprezintă amprenta unei călătorii nedorite.