Aventuri în mijlocul pădurii

Era o zi de vineri și eu dormeam la vărul meu. Eram singuri acasă, deoarece tușa, unchiul și verișoara mea erau plecați la oraș. Dormeau acolo. Seara, pe la ora șapte, în timp ce eram cu vărul meu să dea de mâncare câinilor, un câine a scăpat și a luat-o spre pădure.

– Repede! Hai să mergem să îl găsim!, îmi spune el speriat

– Ești nebun? Se întunecă afară. O să ne pierdem prin pădure.

– Te rog! Nu vreau să îl pierd.

– Bine. Mergem. Dar, dacă se întunecă, eu plec, să știi.

– Bine. Hai repede!

Am început să urcăm în pădurea densă. Dar, cu cât urcam, se înnopta mai mult.

– Hai să ne întoarcem. S-a întunecat afară și nu mai am nici baterie la telefon, îi zic eu vărului meu.

– Nu putem pleca acum. Nu l-am găsit încă.

– Și crezi că o să-l găsești?

– Nu știu,dar nu vreau să-l pierd și pe el. Am pierdut deja destui câini.

– Stai liniștit, e noapte. Unde crezi că o să se ducă? Venim mâine și îl căutam.

– Bine, hai să mergem!

– Mergem, dar pe unde o luăm?

– Cum unde? Pe aicii…, de fapt pe aici, cred.

– Ne-am pierdut?

– Nu. Dar lasă-mă să mă gândesc puțin.

– O să murim! O să murim! Sună pe cineva!

– Nu pot.

– De ce?

– Nu mai am baterie!

Înainte să apuc să zic ceva se auzi un sunet ciudat din pădure, un sunet greu de descris. Suna ca un urlet de lup amestecat cu un țipăt de om. Nici nu apucăm să ne revenim de la sperietura dată de acel sunet, că-l și aud pe vărul meu

– Se apropie ceva! Ceva mare și rapid.

În acel moment văd coborând o turmă uriașă de porci. Eu, în loc să fug așa cum a făcut vărul meu, am rămas înțepenit. Pur și simplu nu mă puteam mișca de frica. Nu mai auzeam nimic, nici măcar țipetele vărului meu. Îmi auzeam doar inima cum bătea mai să-mi sară din piept și trosnitul pământului sub zecile de copite care treceau pe lângă mine. Au trecut pe lângă mine fără să mă lovească, ca și cum aș fi fost un pom.

– Ești bine? M-a întrebat vărul meu cu ochii cuprinși de frică.

– Sunt bine. Nici măcar nu m-au atins.

– Nici nu te-au băgat în seama. Nu le-a păsat de tine.

– Dar de ce?

– Le-a fost frică!

– De cine?

Nici nu am apucat să spun asta cum trebuie că vărul meu m-a luat de mână și a început să mă tragă după el.

– Unde mergem?

Fără să îmi răspundă a continuat să mă tragă după el. După cateva minute de alergat, ne-am oprit într-un luminiș.

– Ai innebunit?, îl întreb eu pe vărul meu tragându-mi suflarea. De ce am alergat?

– Am văzut ceva în tufișuri. Ceva mare. Nu știu cum să îl descriu.

Atunci văd cum din iarbă se ridică ceva, un animal care îl ia pe vărul meu și îl izbește de un pom. Apoi s-a uitat fix în ochii mei. Avea niște ochi mai roșii ca sângele și o privire care inspira teamă. Am luat-o la fugă. Simțeam bestia în spatele meu. Mă urmărea. După cum arăta părea mai rapidă decat o mașină, dar totuși nu mă ajungea. Ca și cum nici nu încerca să mă prindă. Și atunci am înțeles: pentru ea era un joc. Parcă mă urmărea din distracție, doar ca să îmi simtă frica. Am încercat să scap de ea urcându-mă într-un copac. Dar l-a smuls din rădăcină. Am căzut odată cu copacul și m-am trezit întins pe spate cu bestia lângă mine. Țineam ochii închiși, eram sigur că o să mor, dar în acel moment am auzit strigăte de oameni și câini lătrând. Când am deschis ochii bestia nu mai era acolo, a dispărut. M-am ridicat și l-am putut vedea pe bunicul meu împreună cu vărul meu care mă căutau. Am strigat la ei, au venit la mine și m-au ridicat. Bunicul meu mai făcea din când în când noaptea plimbari cu câinii prin pădure, dar nu m-am gândit că o să fie și în noaptea aceasta. Cu ajutorul lui am reușit să ieșim din pădure, dar, când eram la marginea pădurii, am auzit din nou acel urlet.

După o morală lungă, dar și după o promisiune din partea bunicului că nu va spune părinților, am plecat acasă. Ajunși acolo am încercat să vorbesc cu vărul meu despre acea creatură, dar nu m-a ascultat, spunând că a fost, probabil, doar un lup mai mare sau un urs. Nu i-am mai zis nimic vărului meu, dar știam că acela nu a fost un animal obișnuit. Ceva m-a fermecat la acel animal. M-a umplut atât de curiozitate, cât și de frică. Știam că trebuie să mă întorc să îl găsesc. Trebuie să o fac…