Furtuna și urmările ei

Vântul parcă urla iar valurile se izbeau de barca mica a unui grup de prieteni în timp ce aceștia se rugau pentru viețile lor. Își plănuiseră o escapadă de weekend la mare, în speranța unui cer însorit și ape calme. Dar Mama Natură a avut un alt plan. Pe măsură ce furtuna devenea din ce în ce mai puternică, barca a fost aruncată că o jucărie pe malul unei insule necunoscute de vântul puternic și de un val imens. Dezorientați, prietenii au coborât din barcă și, tremurând în hainele ude, au încercat să înțeleagă ce tocmai se întâmplase. Soarele apunea ceea ce însemna că trebuiau să-și găsească un adăpost pentru noapte. Au explorat insula, căutând orice semn de viață sau civilizație însă tot ce au găsit au fost păduri dese și stânci abrupte. La căderea nopții, au reușit să facă un mic foc și să se așeze, rugându-se pentru salvare. Zilele s-au transformat în săptămâni, deoarece grupul de prieteni a rămas blocat pe insulă. Și-au raționalizat proviziile de hrană și au încercat să găsească modalități de a semnala ajutor. Dar nici un avion sau o bărca nu le-a venit în ajutor.

Într-o zi, în timp ce explorau insula, au dat peste o barcă abandonată. Prietenii și-au dat seama repede că aceasta ar putea fi biletul lor de salvare. Au muncit mult pentru a repara barca, folosind uneltele și proviziile limitate pe care le aveau. În cele din urmă, după alte câteva zile, barca era gata. Grupul a pornit din nou pe mare de această dată cu speranța să-și găsească drumul înapoi către civilizație. Cu toate că au navigat prin ape agitate și au luptat împotriva curenților puternici, și-au continuat drumul, dar n-au reușit să ajungă prea departe deoarece valurile erau prea puternice și i-au întors înapoi la țărm.

– Bine, cel puțin, că suntem toți teferi, zise Gruia cel care era cel mai relaxat dintre toți. Nu se știe de ce, dar acesta avea mai tot timpul zâmbetul pe buze și o vorbă de încurajare pentru toți. Câteodată, când își făcea ochii mici și privea profund, îți lăsă impresia că ascunde un mare secret. După câteva săptămâni, când au pierdut firul zilelor, dinspre est, de acolo de unde răsărea soarele, se auzi un zgomot ciudat, o muzică, o melodie ce le era cunoscută,

– Să mergem după sunet, spuse Anabela, luându-și cu ea un băț de apărare.

– Să mergem, au spus toți.

– Poate nu-i înțelept să părăsim cu toții insula. Ar putea veni cineva să ne ia acest loc, zise Gruia care afișa iar aceeași privire misterioasă.

Spunând acestea, toți prietenii au plecat în direcția din care venea muzica. După ce a urcat muntele, care nu era foarte înalt, minune mare! La mai puțîn de 1 km se vedea o așezare.

– Ce, am stat aici atâta timp și n-am știut că peste deal este civilizație?

– Cum am putut eu să stau fără telefon atâta timp și la o aruncătură de băț se află buricul lumii?

– Ha, ha, ha, zise Gruia cel misterios! Iată că am reușit să fac ceea ce v-am spus eu de mult timp! Am reușit să vă scot din casă, dintre betoane și dintre telefoane!

Într-un final, prietenii au văzut la orizont priveliști familiare. După ce au pășit în civilizație, au răsuflat ușurați fiindcă erau din nou acasă, dar și-au propus, că cel puțin o dată pe an, să se ducă pe insula prieteniei. Da, pentru că s-au regăsit, au numit această insulă „a prieteniei”.