Milea Alesia Iuliana
Clasa a V-a
Școala Gimnazială
nr. 1, Grivița
Garfield este daimonul meu. El este un cățel care mă însoțește pretutindeni, iar într-o zi m-a ajutat foarte mult pentru a primi un zece la biologie. Într-o zi frumoasă de început de primăvară, doamna profesoară de biologie ne-a dat ca temă să adunăm cât mai multe frunze din diferite specii. Eram foarte confuză deoarece nu prea erau plante răsărite încă în natură. La momentul acela, în grădină nu erau înverzite decât câteva buruieni, pe care bunica mea le rupea de prin trandafirii neînfloriți. Când am ajuns în curte, Garfield a venit de-a fuga – cum venea el de obicei când mă întorceam de la școală. El m-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat? Cine te-a supărat? De ce ești așa de tristă?
El este foarte îngrijorat când este vorba despre mine. Mereu încearcă să mă înveselească și este foarte atent la ceea ce-i vorbesc, iar acest lucru este reciproc. Când simte că ceva nu este in regulă, se învârte printre picioarele mele cu trupul lui mic și blănos, de culoare cafenii. In acele momente mi-am răspuns astfel:
– Nu am pățit nimic, dar mă tem că nu voi putea face tema la Biologie.
– De ce?
– Doamna ne-a dat ca temă să adunăm cât mai multe frunze, pentru a studia în clasă care sunt diferențele dintre ele.
– Cu această problemă sigur te voi putea ajuta eu!
Plecă Garfield în față ca și când era pregătit de un concurs de frumusețe. Se vedea că voia să pună ceva la cale, deoarece el mereu stătea lângă picioarele mele, dar acum nu. Îmi place această fire a lui deoarece nu te poți aștepta la ce-i trece acestui cățel prin cap, pe moment și un alt lucru important este că nu gândește niciodată negativ. Când dă de ceva rău, el face tot ce poate să-l transforme în ceva pozitiv. A continuat să meargă în pași vioi până a ajuns în fața camerei mele. Eu deschizând ușa, în loc să văd biroul și posterele care erau poziționate pe peretele de deasupra patului, am observat o grădină mare cu foarte multe plante și copaci de toate felurile existente pe planetă. Dar nu erau niște plante obișnuite, ci erau colorate în alb, albastru, roșu, galben, orange, violet și multe alte nuanțe răpitoare. Am pășit ușor pe o cărare de pietre roz și argintii, iar Garfield, ca de obicei, mergea tot pe lângă picioarele mele. Am rămas uimită văzând o așa lume. Nici în poveștile cele mai frumoase, nu am întâlnit așa ceva. Micuțul cățeluș m-a îndrumat cu boticul lui cafeniu să rup din acele plante. Dar eu am refuzat zicâdu-i:
– Eu cred că acestor plante le-a luat foarte mult să crească așa de frumos, poate chiar și ani, de aceea, de data asta, mai degrabă nu voi face tema decât să distrug aceste minunate plante.
Garfield, fără să spună nimic (dar după chipul lui blănos s-a înțeles că era foarte fericit) a plecat în pași vioi înapoi și, bineînțeles, apoi l-am urmat și eu. A doua zi am mers la școală fără nici o frunză, dar am luat un zece, pentru că doamna a zis că am avut mare dreptate lăsând plantele să se bucure de viață și să ne bucure pe toți. Atunci am înțeles că Garfield a plănuit toate acestea. Micuțul cățel, Garfield, este un cățel năzdrăvan, deștept dar și foarte descurcăreț. De aceea, sper că vom mai avea ocazia să mergem în lumi necunoscute, fascinante!