În casa bunicii


Garcea Andra


Clasa a V-a

Școala Gimnazială
Nr. 1 Poiana Mărului

Prof. îndrumător:
Orzan Adriana


Ultima  dată când am mers la bunica în vizită aveam 12 ani. Acum, după 16 ani în care nu am văzut-o pe bunica, o voi vizita! Emoțiile îmi înfășoară mintea.

Mi-am făcut bagajul, m-am urcat la tata în mașină și am pornit spre bunica. Tatăl meu era singurul care mai ținea minte drumul, un drum prăfuit de țară, unde se auzeau brizele ușoare de vară și câțiva țânțari, îmi amintesc cum în copilărie obișnuiam să mă dau cu bicicleta pe acest drum.

Iată că, după un timp petrecut pe drum, am ajuns la bunica, pe dealul unde am copilărit!

Totul era exact cum îmi aminteam! Casa veche, parcă scoasă dintr-o poveste, avea pe acoperiș cu un cuib de rândunele, nu mai văzusem rândunelele de mult timp. Înăuntru, bucătăria avea mirosul proaspăt de plăcintă cu mere! Gustarea mea preferată! Cred că bunica ne-a pregătit-o pentru a ne aduce aminte de gustul de odinioară. În camera alăturată stătea bunica, care croșeta un pulover alb ca spuma laptelui. Am mers lângă ea, avea părul alb și mătăsos, ochii ca două smaralde, verzi și strălucitoare! Palmele ei erau la fel de calme și iscusite.

Bunica mă duce în spatele casei, acolo eu stăteam de dimineața până seara, jucându-mă cu vecinul meu, Marius. Copacii erau la fel, bătrâni și înfloriți. Iarba tinerică parcă se balansa pe cântecul păsărelelor. Mirosul de fân și flori mă readucea complet în copilăria mea. Am luat pătura colorată și am întins-o pe iarba fină. Mă uitam la cer, și era la fel. Soarele mângâia florile și copacii, dar și pe mine! Iar norii erau ca niște bucăți de vată de zahăr plutind pe albastrul cerului. Căldura era izbitor de puternică, dar totuși exista și acea briză răcoroasă de vară. Din păcate, bunica nu mai avea atâtea animale, o lăsaseră puterile.

Deodată văd un câine bătrân și trecut prin viață. M-am uitat în ochii lui și am început să plâng. Era câinele meu, Bobiță, cu care stăteam non-stop când eram mică. Mă uitam la el și în capul meu răsărea o altă mulțime de amintiri frumoase. Câinele m-a recunoscut imediat, a sărit scheunând la mine în brațe și m-a lins. Nu îmi venea să cred că Bobiță mai avea puterea tinereții! El încă avea zgarda cumpărată de mine de când aveam doar 7 ani! În acest moment m-am simțit de parcă eram de vârsta cu bunica!

La bunica timpul se scurse repede, minut după minut. Era timpul să plec, dar nu puteam, ceva în mine îmi zicea să rămân, a fost o despărțire grea de bunica, dar și mai grea de Bobiță și de locul în care stăteam cu zilele să mă joc. În plânsete, am plecat, dar mă voi întoarce cât de curând. Trebuie să prețuim lucrurile cât timp le avem. La întoarcere simțeam un gol în stomac, mă gândeam doar la amintirile frumoase de acolo.

Pe drum am văzut ceva interesant, ce nu văzusem de mult timp! Era o căprioară. Zburda printre copaci. Chipul ei drăguț și mic o făcea să arate ca un copilaș mic. Tot drumul m-am uitat pe geam, cu gândul la bunica. Mă bucur că am făcut această vizită, simțeam că aveam nevoie de aer curat ca să îmi reîmprospătez mintea și gândirea. Acasă, în Brașov, culorile de gri au năpustit peste oraș, dar eu mă gândeam doar la peisajul frumos de pe dealul bunicilor.