Megan

Decid să mă duc în pădure! Ca de obicei, cu papagalul meu, Megan. Ne adâncim mult în desișul codrului. Deși sunt curajoasă, un fior rece mă străbate pe spate. Megan începă să țipe pe umărul meu. Deodată, o zbughește în pădure. Se face întuneric. Se pare că vom rămâne aici peste noapte.

– Megaaaaan! Megaaaaan! Să ne adăpostim, zic!

Ne cuibărim pe o pătură de mușchi! E răcoare, întuneric, mi-e teamă! Mă oblig să adorm, dar, după cinci minute, aud sunete ciudate. Mă panichez! Megan e din nou cu mine. E mai bine așa. O veveriță zglobie face să ne sară inima din piept. Nu punem geană pe geană toată noaptea. De dimineață, pornim la drum. Am găsit ieșirea, am ajuns acasă, Megan a fost lângă mine, alături de ea am îndurat altfel pedeapsa că m-am aventurat, în noapte, în pădure. Sunt mândră de papagalul meu!