Misterul din grădina mea

Soarele strălucea, bolta cerului era curată, toate culorile păreau mai vii şi mai bogate ca niciodată. Florile luceau ca spălate şi lustruite. Pomii înalți de pe marginile şoselei îşi tremurau în văzduh verdele argintiu, iar eu de-abia mă trezisem, luminată de o mică rază jucăuşă, care desena forme ciudate pe dulapul plecaţi din coltul camerei. După micul dejun, primul gând care-mi trecuse prin cap era să merg în grădina din spatele casei, pentru a parcurge un nou capitol din cartea mea preferată „Băiatul cu pijamale în dungi”.

Grădina era suficient de lată şi plină de flori plantate în straturi perfect ordonate, părea ca o mică sursă de lumină în colţul unui castel uriaş dintr-un ţinut mlăştinos şi ceţos, într-o noapte de iarnă întunecoasă acest castel uriaş şi înfiorător fiind casa vecinilor neprietenoşi de alături. Mă dusesem în spatele unui copac proaspăt înflorit, unde razele de soare se reflectau pe petalele lui albe şi răspândeau în jur sclipiri orbitoare, iar mirosul din împrejurimi era pentru mine ca un miros de lăcrămioare şi trandafiri. Un loc perfect pentru a citi. Mă aşezasem la rădăcinile copacului şi începusem să citesc un nou capitol. Timpul se scurgea ca nisipul în clepsidră, iar eu eram cât mai captivată de aventurile şi interesele personajului principal, din carte. La un moment dat am fost distrasă de un mesaj, inscripţionat pe trunchiul copacului, m-am apropiat şi am încercat să desluşesc misteriosul mesaj. Scria: „Nu există prieten mai loial decât…“, iar ultimul cuvânt dispăruse în timp, ceea ce desemna că mesajul fusese scris de cineva ce locuise aici, cu mult timp înaintea noastră. M-am aşezat înapoi lângă copac, însă nu-mi trecea nimic prin cap. După două ceasuri, mi-am amintit că bunica locuise aici odinioară, dar nu vedeam cu ce mi-ar fi fost asta de folos. Tot ce-mi rămăsese de la bunica era doar un medalion cu poza sa şi o carte ce o citisem de nenumărate ori, însă nu observasem nimic deosebit la ele, nici măcar un mic indiciu. Medalionul îl purtam mereu cu mine şi nu observasem nimic, iar cartea era una din cărţile mele preferate, o carte ideală pentru a învăţa şi a înţelege puterea prieteniei. Atunci am simțit cum totul se leagă şi că răspunsul era fix sub nasul meu in tot acest timp. Răspunsul era „CARTEA”. Într-adevăr, nu există prieten mai loial decât cartea. Ea este o comoară a fiecărui om, iar lectura a fost şi este una dintre cele mai plăcute şi instructive modalităţi de petrece timpul liber. De atunci, copacul din grădina casei mele va fi cel mai bun loc pentru a citi.