Peștera

Viscolul nu încetează niciodată pe Muntele Nivis. Dacă întrebi pe cineva ce locuiește în apropierea sa, vei afla că așa a fost dintotdeauna. Vei afla și despre povestirile localnicilor despre acest munte, transmise din generație în generație, precum numeroasele legende în privința viscolului necontenit, cum a apărut, de ce a apărut, cum sau când s-ar putea sfârși, dacă măcar este posibil ca acesta să înceteze. Și totuși, în aproape fiecare basm legat de munte este menționată o peșteră plină de cristale. Iar deși mulți au încercat, nimeni nu a cutezat să ajungă la aceasta. Lumea îi credea nebuni pe cei care chiar doreau să o găsească. Dar pe Azrael niciodată nu l-a interesat.

Tânărul Azrael a fost crescut de tată, iar tatăl său era un visător, care toată viața sa și-a dedicat-o Muntelui Nivis, istoriei acestuia, legendelor și teoriilor legate de misteriosul masiv. Soția sa a murit la nașterea copilului, lăsându-l singur și nedumerit. Nu i-a fost ușor, dar a învățat cum să își crească fiul, având grijă de el cum știa mai bine. Fiind cercetător, una dintre prioritățile sale era cunoașterea lumii. Așadar, de la o vârstă fragedă, Azrael deja avea informații ample despre Soare, lună, fizică, chimie, corpul uman, plante, istorie, dar cel mai mult știa despre Nivis. Impunătorul vârf era așa de captivant pentru un copil atât de mic… Copilărind în orășelul Raeum de la poalele muntelui, de mic a ajuns să cunoască toate legendele acestuia. Renumita peșteră mereu i-a atras atenția: nu era posibil ca apariția sa în fiecare povestire să fie doar o coincidență, nu? Curiozitatea băiatului a rezultat într-o sete de nepotolit de a reuși să vadă grota cu ochii săi.

Când Azrael împlinise 16 ani, tatăl său a căzut la pat. Doctorii spuneau că are un caz grav de pneumonie. Adolescentul era distrus. Inima lui plângea când își vedea dragul său părinte bolnav, firav și palid. Zilele parcă abia mai treceau, iar nimic nu îl mai interesa. Parcă și el simțea suferința tatălui. Într-o noapte, tânărul a jurat că își va face tatăl mândru. Nimeni nu era sigur dacă cercetătorul avea să supraviețuiască. El voia să îi dovedească tatălui că este perfect capabil să se descurce, să ii arate cât de bine l-a crescut. Oare care ar fi fost o modalitate mai bună decât să încerce să găsească peștera de cristal de pe Muntele Nivis?

În următoarea zi, acesta și-a pregătit un rucsac de drumeții. Și-a luat haine, numeroase merinde nutritive, cărți, un sac de dormit și un cort, pe lângă multe altele. Urma să fie o drumeție lungă. S-a dus și și-a luat la revedere de la tatăl său, și, luându-și inima în dinți, a luat-o la drum. Până seara, a ajuns la poalele muntelui, iar următoarele zile a mers pe un drum mai puțin populat. Cu cât avansa, cu atât îi era mai greu să meargă. Era acoperit în întregime de albul fulgilor de nea și vântul era atât de puternic încât aproape îl dobora la fiecare pas. Zăpada îi ajungea până la genunchi, iar frigul îl cuprindea, aproape imobilizându-l. A mers așa aproape o săptămână întreagă, căutând în lung și-n lat faimoasa peșteră, fără succes. Doar perseverența sa proprie îl mai îndemna să ducă la bun sfârșit ce a început. Trebuia să se grăbească, nu mai avea multă mâncare rămasă.

Într-o seară, tocmai când Soarele cobora lin sub orizont (deși Azrael nu putea să-l vadă; el știa doar că se întuneca), viforul începuse a se înteți. Chiar în momentul potrivit, înfriguratul băiat zărise o grotă ce l-ar fi protejat de vânt și omăt o noapte. Liniștit că a descoperit o zonă de adăpost, și-a pus cortul și a decis să exploreze acest loc. Această peșteră era una enormă, a observat el. Nu a durat mult și a dat de o galerie uluitor de frumoasă. A încremenit: în fața lui erau sute de cristale albăstrui, unele mai mici decât palma lui, iar altele imense, probabil la fel de înalte ca o casă cu un etaj, poate chiar mai mari. Singurul lucru care se putea auzi era vuietul vântului de afară. Un val de bucurie și mândrie l-a încercat. Chiar a izbutit să găsească peștera de cristal! Parcă revigorat, a rupt un cristal și l-a pus la el în rucsac, ca nu cumva să se piardă. Vesel, a mers înapoi către cort și s-a culcat. Putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă.

Drumul înapoi a fost extenuant. În ultima zi a rămas fără mâncare, dar a ajuns în Raeum cu bine. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să își salute tatăl. I-a povestit tot ce s-a întâmplat pe munte, tot ce a simțit, tot ce a văzut, peștera parcă scoasă dintr-o poveste și cristalul care l-a luat cu el, iar părintele său era în al nouălea cer. Toată lumea din orășel a aflat de strădania curajosului Azrael, și mulți nu l-au crezut. Dar pe Azrael nu îl interesa. El știa ce a văzut, știa de ce este capabil și, mai presus de toate, știa că a reușit să își facă tatăl mândru.