Prietena bunicii

Întotdeauna când mă duc acasă la bunica sunt primită cu duioşie. Braţele firave şi delicate ale bunicii mă întâmpină cu dor în căsuţa ei mică, dar îngrijită cu dragoste. Lumina zburdalnică îi luminează chipul angelic, iar ochii căprui îi oglindesc bunătatea sufletului. Părul îl are scurt şi de un argintiu strălucitor şi, cu toate că faţa îi este brăzdată de trecerea anilor, buzele delicat conturate rostesc cuvinte de aur.

Căţeluşa ei loială, Alma, nu se desprinde niciodată de lângă ea şi, cu trecerea timpului, realizez tot mai mult cum îi preia trăsăturile bunicii şi cum asta le face să semene izbitor de mult. Alma are blana cenuşie şi ochii blânzi, de un căprui asemenea castanelor coapte. Uneori stă lângă geamul de la sufragerie şi urmăreşte fiecare mişcare dimprejurul casei, la fel ca bunica mea, căreia îi place să se delecteze cu peisajul din jur. Alteori o găsesc plimbându-se printre florile din grădina casei unde bunica obişnuieşte să se relaxeze plantând flori cu mireasmă îmbătătoare. Bunica şi căţeluşa ei sunt o pereche de nedespărţit, fiind definiţia perfectă pentru cuvântul prietenie.