Un fragment din mine

Cum aș putea uita vreodată nopțile acelea de vară petrecute la bunici? Nopți tăinuite de întuneric în care doar lumina lunii îți arată calea. Nopți în care numai trilurile păsărilor nocturne se aud în liniștea apăsătoare de după un joc plin de râsete și câștiguri sau pierderi, dar fără supărări. În fiecare an era același lucru, aceeași poveste ce se repeta iar și iar într-un circuit întrerupt doar de câte o plimbare de-a lungul străzii fie de o vizită neașteptată a vreunei rude îndepărtate sau a unui prieten de-al bunicilor. Dar acum era diferit. 

Îmi făceam ora zilnică de lectură. Soarele se pregătea să-și ascundă razele gingașe după culmile munților îndepărtați, semn că era timpul să ies din lumea fantastică a romanului. În timp ce închideam și așezam cartea pe polița cea mai de sus a bibliotecii aud un bubuit asurzitor urmat de o zdruncinătură puternică. Sunetul părea să vină din camera alăturată, de după ușa făcută din lemn de brad, ușă pe care era strict interzis să o deschidem. 

Bunica avea câteva reguli ce trebuiau respectate indiferent de împrejurimi: să nu mâncăm gemul de fructe pe care urma să ni-l dea la micul dejun, să nu părăsim curtea fără să o anunțăm și, cea mai importantă, să nu trecem dincolo de ușa imensă din fundul bibliotecii. Mereu am făcut după cum mi s-a spus, însă, de această dată, incomensurabila curiozitate m-a împins în fața acesteia, mâna a apucat involuntar mânerul rece ca gheața, iar ușa s-a deschis larg dezvăluind o cărare pavată cu pietre ce ducea în subteran.  

Pașii mă purtau tot mai adânc în misterioasa încăpere până când îngusta potecă s-a transformat într-o cavernă înaltă. Pe toată lungimea peșterii se întindea un lac cu apă cristalină împrejmuit de sălcii bătrâne, iar stalactite de toate formele și mărimile întruchipau cortina de la intrarea acesteia. În mijlocul lacului, pe o rocă enormă de calcit cenușiu, am zărit vag o siluetă ce tot creștea pe măsură ce mă apropiam de malul apei. De cum am reușit să disting forma amenințătoare am rămas înmărmurită. Oare chiar mai eram pe Pământ? Oare ce trăiam era realitatea și nu un vis pe care îl voi uita imediat ce mă voi trezi? Oare chiar mă aflam în fața unui pui de dragon? 

Nu-mi puteam lua privirea de pe creatura abia descoperită. Eram îngrozită de ce s-ar putea întâmpla dacă aș face-o. Am zărit totuși, cu coada ochiului, o structură rigidă care s-a dovedit a fi coaja în care puiul se dezvoltase și totodată sursa sunetului de mai devreme. Când acesta și-a ridicat capul, structura corpului său a devenit mai clară. Solzi de o culoare aurie îl acopereau în întregime. Aripile sale oglindeau razele apusului ce pătrundeau printr-o scobitură din zid formând un spectacol de lumini împreună cu luciul apei din jur. Ochii săi de rubin mă fixau. Părea că se uită direct în sufletul meu, că-mi analizează intențiile și că decide care îi va fi următorul gest. 

Dragonul a făcut prima mișcare. Înainta cu pași mărunți dar repezi spre mine, iar eu mă îndepărtam stângaci de el. A ajuns în fața mea și a așteptat. A mai examinat o clipă minuscula ființă ce tremura cu fiecare suflu al său înainte de a face o plecăciune și de a aștepta din nou. Am ezitat o clipă înainte de a înțelege ce se întâmplă, apoi i-am atins nasul umed și rece cu vârfurile degetelor. Un sentiment de siguranță și încredere m-a cuprins și am înțeles că, de fapt, nu trebuia să-mi fie teamă de acesta. Cu fiecare secundă ce trecea simțeam căldura emanată de creatura de mărimea unei mașini și cum inima îi bătea în sincron cu a mea. 

Nu mai simțeam frică la vederea lui. Era o parte din mine, un fragment al sufletului meu alături de care urma să-mi petrec restul vieții. Nu-mi spusese nimeni. Pur și simplu știam!