Berzescu Ana
12 ani
Clasa a VI-a
Liceul Tehnologic
„Sf. Dimitrie” Teregova
Prof. coord.
Jompan-Codilă Ana
– Ina! Ina!
O auzeam pe mama strigându-mă ca și cum s-ar fi aflat la sute de kilometri distanță de mine.
– Trebuie să coborâm din tren!, mi-a spus ea în timp ce se ridica. Haide, nu te uita la mine cu privirea asta pierdută!
– Dar nu pot să merg cu tine?, am întrebat eu, deși cunoșteam perfect răspunsul.
– Nu!, mi-a spus ea categoric. Am aranjat totul cu mătușa ta. Te așteaptă deja.
Desigur, mătușa mea! Cunoscută de altfel și ca persoana la care mama mă trimite în fiecare vară, pentru că își dorește „puțin timp pentru ea”.
Am coborât din tren și am văzut-o imediat pe mătușa Eliza. Era îmbrăcată într-o rochie de un roz pal, împodobită cu tot felul de modele vesele, care îi defineau exact caracterul. Era necăsătorită, deși avea aproape patruzeci de ani. Mătușa Eliza era o femeie scundă și destul de plinuță. Avea părul creț și șaten lăsat să-i cadă în valuri pe umeri, o față senină, obraji trandafirii și ochi blânzi și albaștri precum florile de nu-mă-uita.
– Ina! Livia!, a strigat ea încântată de îndată ce ne-a văzut.
A venit la mine și m-a îmbrățișat strâns. Când a vrut să se apropie de mama pentru a o îmbrățișa, aceasta s-a retras și i-a strâns doar mâna.
„Tipic pentru mama…”, m-am gândit eu. Când m-am uitat la cele două surori am realizat încă o dată cât de diferite erau. În comparație cu mătușa Eliza, mama era înaltă și slabă, avea părul negru ca pana corbului, prins într-un coc, iar ochii ei semănau izbitor cu părul. Rareori zâmbea, iar când o făcea, părea mai degrabă o grimasă.
– Prea bine, spuse mama. Ne vedem peste o lună! La revedere Eliza!
– Pa, mamă!, i-am spus eu.
Nu mi-a răspuns. Mi-a făcut doar un semn cu mâna în timp ce urca grăbită înapoi în tren. I-am făcut cu mâna până când trenul a dispărut definitiv din câmpul meu vizual.
– Deci, draga mea, ce zici de o plimbare până acasă?, m-a întrebat mătușa Eliza.
– Ar fi minunat!, i-am spus eu încântată.
Am plecat împreună spre casa mătușii. Poteca era scăldată în razele soarelui care apunea. Mătușa mea sporovăia veselă, acompaniată de ciripitul păsărelelor.
„Poate că e mai bine să stau aici decât în casa aceea cufundată tot timpul într-o tăcere mormântală”, mi-am spus eu, fericită, după care am început să îi povestesc mătușii despre ceea ce făcusem până atunci.